marți, 22 decembrie 2009

SCARI SPRE NICAIERI

Povestea celor din Raicani ma urmareste mereu. E ceva ce nu-mi da pace. Poate linistea de acolo si simplitatea acelor oameni. Nu stiu. Dar sunt sigur ca vreau sa ma intorc acolo. Nu cu un scop anume, nu cu o tinta aleasa, nu. Doar asa sa vad cum mai arata linistea.
Mi-am luat aparatul foto si micul meu rucsac, m-am intalnit cu prietenul meu Marius si am plecat din nou la Raicani. Am lasat masina in satul Cetea si de acolo am luat-o pe jos pana sus la FATA PIETRII. Din lipsa de timp nu am mai ajuns la Raicani si am vizitat o alta parte a muntilor Trascaului, cea aflata intre Galda de Sus si Valea Manastirii Rameti, oprindu-ne in locul numit Fata Pietrii.
Eram nemultumit ca nu am ajuns la "nea Ion Tecsa" pe care, de fapt, pornisem sa-l vizitam. Aveam un nod in gat. Ne-am hotarat sa ne intoarcem acasa, doar cu amintirea noilor locuri vazute.
Ion Tecsa este un batranel de 77 de ani, inca voinic, dar cu ceva probleme ale varstei, ce locuieste cu sotia lui intr-un colt de munte. In Raicani-Tecsesti. Aici locurile au denumirile oamenilor si oamenii au infatisarea locurilor precum si numele lor.
Mirarea noastra a fost imensa, atunci cand, la intoarcere, undeva departe, foarte departe de casa lui ne-am intalnit cu Ion Tecsa, care tocmai atunci, in acea zi, in acele ore si clipe, se hotarase sa revada dupa 4 ani locul unde traise fratele sau. Tocmai acolo si atunci cand eram si noi. Ne vazuse sau ne simtise. Nu stiu. L-am imbratisat, fara sa stie de ce, asa bucuros am fost ca ne-a iesit in drum. Tocmai acolo si tocmai atunci cand aveam nodul acela de regret ca am renuntat sa-l mai vizitam. L-am intrebat unde pornise? A raspuns ca nicaieri. Urcase atat de multe trepte, pe o scara nefolosita de atat de multa vreme, doar ca sa vada o sura daramata si ca sa intalneasca 2 necunoscuti pe pamantul fratelui sau.
Poate se gandea la ce soarta are sa aibe si gospodaria lui de pe celalalt munte. Probabil ca se gandea la miile de trepte ale scarii lui spre nicaieri ...

















sâmbătă, 12 decembrie 2009

CU CACIULILE PE FRUNTE

Eram copil, sau adolescent, dar mi-au ramas in minte versurile unui cantec auzit prima oara la Cenaclul Flacara - renumitul Cenaclu: " Cu caciulile pe frunte,
Noi stam de straja
Ca un munte."
Asta mi-a venit in minte, cand am ajuns intr-o vara la Gura Raului - Sibiu, la un festival local "Festivalul Bujorului de Munte". Ma asteptam sa vad bujori de munte. Dar nu am vazut. In schimb erau mici , bere si multa voie buna. Prea multa.
Eram ca un extraterestru, eu acolo, in echipamentul meu de ciclist, cu colanti prea mulati si intens colorati. Contrastul era izbitor si trebuia sa fotografiez. Pentru ca ieseam in evidenta prin coloritul meu, am montat aparatului obiectivul de 300mm si am "furat" profile de caciuli. Toate asemanatoare dar perfect deosebite ca si chipurile de sub ele. Cumva am cautat, cocotat pe un varf de movila, povestea fiecarei caciuli in raport direct cu cea a stapanului ei.
Erau acolo, caciuli tinere, plictisite...




... caciuli dornice de mirosuri fragede si pofticioase, cu dorinti inabusite.


Mai tarziu am vazut caciuli ce puteau sa asculte soapte , caciuli intelepte ajunse la senectute.





Fel si fel de caciuli, puse pe varful capului, ascultatoare si indoielnice la ce auzeau:






Erau acolo tot felul de oameni. Parca fiecare ar fi iesit sa-si plimbe caciula, nu sa vada bujorul de munte. Mi-au placut cele ce bateau arama. Erau diferite de majoritate, erau caciuli de caldarari.





Preferatele mele au fost cele transformate in palarii imense, numite Comanace si ele specifice locului. Acestea erau de genul feminin, gratioase si foarte utile atunci vara.


Peste tot caciuli asemanatoare, incruntate, vesele , batute de vant si timp...












... toate adunate acolo sa priveasca, sa se intalneasca, sa se atinga, sa convietuiasca.

Erau toate caciulile satului acolo. Absolut toate. Si erau privite TRIST. Pentru ca au uitat de ce s-au adunat toate acolo...

... PENTRU BUJORUL DE MUNTE

vineri, 11 decembrie 2009

CAND CREDEAM

Stiu ca toti cei ce calatoresc - fotografiaza. Stiu ca cei ce calatoresc pe munte fotografiaza in general peisaje. De acest noroc am avut si eu parte de multe ori, chiar de foarte multe ori. Si inca il mai am. De fapt asa s-a nascut si pasiunea mea pentru fotografie. Calatorind pe munte. Pasiune din pasiune. Niciodata nu m-am simtit singur sau plictisit acolo, daca am avut aparatul foto cu mine. A devenit prietenul meu cel mai bun.
Mai stiu ca fotografia de peisaj, atunci cand pricepi acest lucru, poate fi mai dificila sau mai greu de realizat decat, poate, ca cea de portret. In multe zile de haladuiala pe muntii patriei am fost dezamagit ca nu apare acea lumina mult visata pentru peisajul suprem. Dar de cateva ori, tocmai atunci CAND CREDEAM ca trebuie sa ma multumesc cu putin am fost rasplatit cum se cuvine. In multe zile. IN TOATE ANOTIMPURILE:

IANUARIE

FEBRUARIE

MARTIE

APRILIE

MAI
IUNIE

IULIE

AUGUST

SEPTEMBRIE
OCTOMBRIE

NOIEMBRIE
DECEMBRIE

duminică, 6 decembrie 2009

DINCOLO DE TIMP

Catunul Raicani-Alba l-am descoperit in primavara asta, dupa ce-am vazut Cheile Galdei. Am nimerit acolo dupa ce ne-am "purifcat" in Baile Romane, si-am strabatut padurea Cetii, cea fara de sfarsit.
Urcand trepte uriase parca am fi trecut printr-o poarta stelara si am fi ajuns DINCOLO DE TIMP ...

... imposibil de inteles fara marturia incremenita a omului.


"Acolo sus, vezi, sus, se vad niste case" ii spuneam prietenului meu, Marius. "Oare cum ajungem acolo sus?". Pana sa ne dam seama pe cine putem intreba a aparut fara nici un sunet, un batranel sprijinit intr-o bata slefuita. Am salutat si am intrat in vorba: "Ni, acolo-i casa mea" a spus. "Acolo sus, tocmai acolo?", am intrebat. "Ie, acolo-i". Era scurt la vorba, hotarat si foarte linistit. Era de acolo, de dincolo de timp.

Asa l-am cunoscut pe nea' Ion Tecsa. Din Raicani, Tecsesti. Asa am cunoscut acel loc de timp incremenit. Treizeci de minute ne-au trebuit ca sa ajungem la casa lui si a sotiei lui, Vetuta.

Facea cas. Era la scurs. Intr-o fereastra.

Erau acolo, parca, din totdeauna. Toti. Nea' Ion, Vetuta, casa, poarta, gardul. Cred ca sunt nemuritori.


Apoi l-am cunoscut pe nea' Cornel. Are 77 de ani si nu a coborat niciodata in oras. Niciodata. Are 2 copii in Aiud care vin cateodata. Strangea fanul pentru vacutele lui, si s-a oferit sa ne gazduiasca si sa ne indrume spre Piatra Cetii, in Poiana Narciselor. Ne-a aratat un varf de munte "Acolo-i, duce-va-ti ca-i fain tare. Amu' poiana-i inflorita si-s multe narcise."



Ne-am dus. Si de atunci revenim mereu acolo. Am legat cu lanturi grele, chiar si doua scaune, asa ca sa ne asiguram locurile si am tocmit o batranica muta ca sa le pazeasca si sa nu spuna secretul nimanui.


I-am lasat arvuna in fata casei, o masina. O Dacie. Ca sa nu ne uite si sa ne arate mereu drumul spre cei de DINCOLO DE TIMP.